VÂNĂTORII PIETRII*

De Ziar Piatra Neamț Pe 4 oct. 2014

Mişcarea pe care a urmat-o în decursul vremurilor populaţia târgului Piatra, scoborându-se treptat de pe platforma de deal pe o terasă a Bistriţei şi apoi, mai jos în lunca apei, au urmat-o şi celelalte aşezări din apropiere.
De pe podişul Nicoreştilor şi de pe Cetăţuia sau Bolovoaia, omul s-a scoborât pe terase, formând satul Vânătorii Pietrii, pe care-l întâmpinăm în documentele din prima jumătate a veacului al XV-lea, întinzându-se de o parte şi de alta a râului Bistriţa, „cu cuturile sale”, iar ceva mai încolo, se desfăşurau satele Turtureşti, Verşeşti, Stolnici, Fauri şi Zăneşti, care formau împreună încă cu altele „Ocolul Curţilor noastre din Piatra” cum ne spune Ştefan cel Mare într-un act de danie din 1491(1).
Satul Vânători, cel mai vechi şi mai apropiat de Piatra, apare întâi într-un act din 1446, prin care Ştefan V.V. un urmaş de al lui Alexandru cel Bun, îi face danie lui Mihail Logofăt, unul din cei mai cu vază boieri ai ţării, spunând: „… şi i-am dat în ţara noastră un sat din satele noastre, anume Vânătorii noştri, la Bistriţa, care-s mai jos de Piatra lui Crăciun şi cu cuturile sale … iar hotarul să fie după vechile hotare, pe unde din veac au umblat”(2).
În stăpânirea urmaşilor lui Mihail Logofătul trebuie să fi stat satul multă vreme, pentru că pe timpul lui Constantin Movilă V.V. devine iarăşi domnesc şi Radu Mihnea îl dăruieşte pe la începutul veacului al XVII-lea boierului Ionaşcu Boldescu, postelnic, care sat, zice documentul „a fost al nostru drept domnesc sub stăpânirea Ocolului Târgului Pietrii. Şi a fost acel sat mai înainte danie şi miluire lui Kiriţă postelnicul de la Constantin Movilă V.V., dar pe care l-a pierdut din viclenia lui, când s-a sculat cu mulţime de Leşi şi de Cazaci, cu Constantin V.V. şi au făcut mare răsboiu la Dorohoi”(3).
Proprietarii vor fi avut venitul pământului liber: mori, prisăci şi heleșteie; locuitorii însă – vânătorii – erau slobozi şi scutiţi de orice dare fiind oameni domneşti, cu anumite îndatoriri.
Câte odată îi vedem şi în serviciul Cetăţii Neamţ, deosebit de vânătorii cetăţii care stăteau acolo, în apropiere(4).
Vânătorii, împreună cu ceata slujitorilor „lefegii”, formau garnizoana obişnuită a curţilor domneşti. Ei cercetau străjile, ei aveau grija Ciuhelor şi a celorlalte mijloace de semnalizare, care trebuie să fi fost foarte numeroase în vechime, fiind singurul mijloc de a vesti apropierea unei invazii.
Vânătorii aceştia, constituiau un fel de breaslă, organizată după modelul de apărare al oraşelor săseşti de peste munţi, cu îndatorirea de a sta cei dintâi în faţa duşmanului, nu numai în vreme de război, dar şi pentru respingerea atacului bandelor înarmate, care foarte adesea invadau ţara: Cazaci şi Tătari.
După un document, „Ceata vânătorilor era datoare în timp de răsboiu a se afla lângă Domn ca gardă, iar în vreme de pace trebuiau să îndestuleze Casa Domnească cu vânaturi. Locuiau în sate, la munte, cu căpitanii lor”(5).
Vorbind de organizarea şi îndatoririle Vânătorilor domneşti, Dimitrie Cantemir ne spune că ei au spre locuire cu vătaful lor sate mari în ţinutul Neamţului, la munte „având datorie la vreme de răsboiu sa fie tot pe lângă Domn în tabere; iar la vreme de pace să zăbovesc numai cu vânatul şi aduc la curte tot felul de fiare: cerbi, oi sălbatice şi altele care se află prin codri, pe unele vii pentru desfătarea Domnului şi pe altele moarte, pentru masa lui şi pentru aceea sunt scutiţi de bir, iar pentru cheltuiala încărcăturii puştilor au leafă osebită”6. Tot Cantemir ne spune că puşti purtau numai vânătorii şi că Domnii organizau adeseori vânători mari, întrucât desfătarea aceasta le era foarte plăcută.
Celui ce vânează un iepure i se da de Domn ca bacşiş 25 de aspri (asprul era o monedă turcească de argint), pentru o vulpe se da 60, pentru un mistreţ un taler, pentru un urs un galben şi pentru o ciută 80 de aspri.