Să ne amintim: 37 de ani de la moartea lui Nichita Stănescu

„Poetul nu are biografie: biografia lui este, de fapt, propria lui operă, mai bună sau mai rea, mai măreață sau mai puțin măreață.” (Nichita Stănescu)

Nichita Stănescu este unul dintre cele mai importante modele ale poeziei românești din secolul XX, alături de George Bacovia, Ion Barbu, Lucian Blaga și Tudor Arghezi.

A fost laureat al Premiului Herder şi nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură (1980).

  Nichita Hristea Stănescu s-a născut la 31 martie 1933, în Ploiești, județul Prahova și a decedat la 13 decembrie 1983, la Spitalul Fundeni din București.

Tatăl poetului, Nicolae Hristea Stănescu, a fost ţăran prahovean care mai târziu a devenit meşteşugar şi comerciant ploieştean. Mama sa, Tatiana Cereaciuchin, era parte a unei familii nobile din Rusia.

În perioada 1944 – 1952 a urmat Liceul „Sf. Petru şi Pavel”, devenit „Mihai Viteazul”,  din Ploieşti, pentru ca ulterior, între 1952 – 1957, să urmeze cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti.

În 1952, s-a căsătorit cu a doua dragoste a sa din adolescenţă, Magdalena Petrescu, dar cei doi se vor despărţi după un an. În 1962 s-a căsătorit cu poeta şi eseista Doina Ciurea, din a cărei dragoste se va plămădi tema volumului „O viziune a sentimentelor”. Ulterior, fiind împreună cu poeta şi autoarea Gabriela Melinescu, se vor inspira reciproc în a scrie şi a construi universuri abstracte. În 1982 se căsătoreşte cu Todoriţa (Dora) Tărâţă.

Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?…

Nichita şi-a adunat poeziile sale „băşcălioase”, scrise, după propriile sale cuvinte, „fără mamă, fără tată”, într-un volum numit  „Argotice (cântece la drumul mare)” şi publicat foarte târziu, după moartea sa, în 1992, de Doina Ciurea.

Este pentru scurt timp corector şi apoi redactor la secţia de poezie a Gazetei literare. În 1963 are loc prima călătorie peste hotare a poetului în Cehoslovacia. Trei ani mai târziu publică la Editura Tineretului un volum cu 11 elegii. Tipăreşte „Necuvintele”, care primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor. Mai apare şi volumul de poezii „Un pământ numit România”. Este numit redactor-şef adjunct al revistei „Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu. În 1970 devine redactor-şef adjunct la „România literară”, revistă condusă de Nicolae Breban. Publică două noi volume de poezii: „Belgradul în cinci prieteni” şi „Măreţia frigului”. Pentru volumul de eseuri „Cartea de recitire” obţine pentru a treia oara Premiul Uniunii Scriitorilor.

Un an mai târziu obţine pentru ultima oară Premiul Uniunii Scriitorilor şi i se atribuie Premiul internaţional Johann Gottfried von Herder. Devine publicist comentator la „România literară”. Se mută în ultima sa locuinţă, din Str. Piaţa Amzei nr. 9. În faţa geamului apartamentului său creşte celebrul salcâm Gică.

La 4 martie 1977, poetul încearcă, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ştefănescu, şi este lovit de un zid care s-a prăbuşit după cutremur. În urma şocului suferă o paralizie de scurtă durată a părţii stângi a corpului care va lăsa ceva sechele şi după vindecare.

În 1978 publică volumul de poezii „Epica Magna”, care primeşte în acelaşi an premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române.

În august 1981 are prima criză hepatică. Aceste crize vor continua în toamnă şi poetul se internează la spitalul Fundeni. După ce este externat ascunde faţă de toţi semnele maladiei sale, afişându-se optimist, iar medicii se declară uimiţi de rezistenţa şi vitalitatea sa extraordinară. La 31 martie, la împlinirea a 50 de ani de viaţă, poetului i se organizează o sărbătorire naţională.

În timpul unei călătorii în Iugoslavia are o criză foarte gravă, ce necesită intervenţia medicilor.

 La 12 decembrie suferă o criză puternică de ficat. Este dus cu Salvarea la Spitalul Fundeni. A doua zi, 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu trece la cele veşnice, la doar 50 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost: „Respir, doctore, respir”.

 Este înmormântat în ziua de 15 decembrie la cimitirul Bellu.  În anul 1990 este numit post-mortem membru al Academiei Române.

Surse: radioromaniacultural.ro, istoria.md