Plutăritul pe Bistrița Aurie, înainte de „supunerea” ei prin construcția barajului de la Bicaz (File de istorie locală)

De Ziar Piatra Neamț Pe 30 aug. 2023

Din cele mai vechi timpuri, comunitățile de oameni s-au organizat în jurul apelor, unde s-au dezvoltat pescuitul, morăritul, industria lemnului și… plutăritul. Folosirea râului Bistrița ca drum comercial, pe întreaga lui vale, era foarte obișnuită și în preajma descălecatului, căci iată ce ne spune în această privință, un adânc cunoscător al trecutului nostru: „Drumurile către Moldova erau cunoscute descălecătorilor maramureșeni prin Sașii de la Rodna și de la Bistrița, care înainte de dânșii se coborâseră pe aceeași apă, Bistrița Aurie, navigabilă cu plute până la Piatra lui Crăciun, Piatra de astăzi.” (1)

Câteva aspecte interesante despre această activitate pe Bistrița, veche de sute de ani, sunt relevate în lucrarea Aurorei Capșa, Plutăritul pe Bistrița, (Mic studiu antropogeografic – extras din Anuarul liceului „Petru Rareș”, 1930-1931).

„Izvorând din munții Rodnei, Bistrița Aurie, cum se chiamă pe acolo, din cauza regiunii aurifere prin care trece, se definește pe tot parcursul ei ca cea mai reprezentativă apă de munte. (…) Dela isvor la Cârlibaba face un arc, luându-și direcția NV-E, de aici trecând prin Iacobeni și ajungând la Vatra Dornei, merge mai mult spre S. Aici, în Vatra Dornei, Bistrița se războește, mai mult ca oriunde, cu munții, și după ce face un cot puternic, care de altfel se mai repetă în regiunea Toancelor și a Tarcăului, în apropiere de Piatra-Neamț se îndreaptă definitiv spre SE.(…) Pâraele cele mai însemnate, care-i măresc debitul de apă şi învolbureză unda în cursul ei, sunt: Cibăul — vechea frontieră dintre Austria şi Ungaria, Dorna şi Neagra, care adună apele din munţii Călimani; Bistricioara, venind din munţii Ciucului; Bicazul, isvorând din Tăul şi Cheile Bicazului; Tarcăul Ardeluței; iar mai la vale, Cracăul şi Cuejdiul. Astfel împuternicită — şi în plus cu apele ploilor şi zăpezilor de peste an — Bistrița este cel mai activ cărăuş al Moldovei. Pe spinarea, ei alunecă — cu aceeaşi uşurinţă cu care plutesc iarna sloiurile de gheață — plute de zeci de metri cubi de lemn.”, scrie Aurora Capșa în Plutăritul pe Bistrița (2).

Plutăritul a stat la baza industriei lemnului pe valea Bistriței: iarna se tăiau pădurile, vara și primăvara se desfășura plutăritul, iar în tot timpul anului oamenii se ocupau cu lucrul în fabrici pentru fasonarea lemnului.

O imagine cu plutele ajunse pe malul Bistriței, la Piatra-Neamț poate fi văzută în această carte poștală de la începutul secolului XX, din colecția Bibliotecii Județene G.T. Kirileanu – Neamț. (3)

După tăierea copacilor, aceștia erau cojiți, iar butucii erau trași prin „jgheaburi” și „uluce” iar apoi duși cu boii pe locul drept până la malul apei, unde erau depozitați în stive.

„Butucii din stive sunt trași în apă unde sunt legați câte 10-20 la loc, formând căpătâe. Mai multe căpătâe, de obicei două – trei, legate unul de celălalt, de-a lungul, formează ceea ce se numește o plută. Legătura dintre căpătâe se face prin gânjuri, niște nuele împletite prin încălzire la foc, iar cea a căpătâiului se face, fie tot prin gânjuri sau printr-o bară de lemn de care se prinde fiecare butuc, printr-un cui de lemn. Pluta astfel formată, înainte de a se porni la apă, este prevăzută cu cârme, la ambele capete. Aceste cârme sunt prinse pe un fel de jug, tot din lemn. Alte accesorii ale plutei mai sunt: șpranga de sârmă ori odgonul de coajă de tei și un țâiac – un fel de par; toate acestea servesc la prinsul plutei de mal, în timpul nopții, ori la locul de debarcare.

Pluta este condusă de un cârmaciu și de un dălcăuș. Primul stă în fruntea ei, iar al doilea în partea din urmă sau la coadă, în limbajul plutăresc. Poate fi și femeea dălcăuș. Câteodată, când pluta este mare, adică e făcută din butuci groși, sau când apa este mare, oamenii de conducere se dublează. Dacă pluta este mai ușoară, se mai pun butuci liberi deasupra ei. Acest bagaj se numește încărcătură. Cârmaciul este un țăran deosebit de bun cunoscător al drumului. Fiecare cotitură de apă, fiecare grind, fiecare chici (un grind mai mic) îi sunt cunoscute.

Atenţia lui este extrem de încordată, tot drumul, asupra tuturor piedicelor ce-i stau în cale. Cu o deosebită măestrie şi cu un sânge rece demn de cel mai autentic englez, cârmaciul îşi strecoară pluta de zeci de metri cubi, printre colțuri de stânci, ca cele din strâmtoarea Toancelor, unde primejdia de moarte e la un pas şi printre nahlapi — valurile acelea înfuriate din valea Tarcăului şi din toate strâmtorile din cursul apei.

Puhoiul — manifestare rebelă, destul de frecventă a Bistriţei — este impropriu plutăritului. Produce adevărate ravagii, smulgând plutele dela malul apei şi îngrămădindu-le în grinduri şi poduri, formând acele vestite închisori, dela un mal la celălalt, cari dau de lucru plutaşilor săptămâni întregi. Cele mai multe cazuri de moarte, în meseria plutărească, se produc în vreme de puhoi. Dar, timp impropriu pentru plutărit, mai este şi pe vreme de secetă mare. Atunci apa scade şi toate stâncile pe care le-a rostogolit, în cursul ei, ies la iveală, devenind un mare pericol pentru plută, care la prima izbitură poate fi făcută bucăți. Nu rareori s-au văzut plutaşi zdrobiţi de rostogolirea butucilor printre aceste stânci — caracteristice Toancelor, Colțului Acrii, Tarcăului etc.

*Fotografie extrasă din cartea *Plutăritul pe Bistrița – Incursiune în Istorie,* C. Cojocaru-Țuiac

Staţiile de plutărie — schelele mai însemnate sunt următoarele: Dorna, Broșteni, Straja, Piatra-Neamţ; acestea formând un grup deosebit de celălalte staţii: Piatra-Neamţ, Căleni, Galați. (…) Dela Piatra-Neamţ înainte, dealtfel, plutaria nici nu mai are caracterul individual, de până aici, ci unul colectiv. Aşa, de exemplu, plutaşii se organizează în cete conduse de dragomani.”, se mai arată în lucrarea Aurorei Capșa.

Pe Bistrița Aurie negustorii transportau lemne până la Galați și Chilia, necesar pentru construcții de corăbii. După mai multe lucrări de amenajare, de la începutul secolului al XX-lea plutăritul pe Bistrița a devenit și mai eficient, un drum de la Vatra Dornei la Galați fiind parcurs pe plute în maxim 2 săptămâni.

În prezent, plutăritul a rămas un meșteșug peste care s-a așternut uitarea. După construirea hidrocentralei de la Bicaz, plutele s-au oprit aici, pe lacul de acumulare și nu au mai putut coborî pe Bistrița la vale și pe Siret. Același lucru pe Olt și pe Mureș, unde hidrocentralele au pus capăt, de asemenea plutăritului.

Vă recomandăm să citiți și Constantin Cojocaru-Țuiac, despre plutăritul pe Bistrița.

În vara anului 2011, Constantin Cojocaru – Țuiac, fost plutaș, a făcut o plută autentică, cu care a coborât circa 45 km pe Bistrița, moment ce a consituit o eveniment deosebit pentru locuitorii din zonă. Pluta a fost construită așa cum se făcea la sfârșitul secolului al XIX-lea, plută cu care a coborât pe Bistrița de la Barnar până la lacul primului baraj, cel de la Poiana Teiului. Pe plută au fost 7 invitați străini din Franța, Portugalia, Italia, Thailanda și Japonia.

Puteți vedea mai jos două materiale din perioada construcției barajului de la Bicaz care, dincolo de aspectele de propagandă specifice timpului, arată cum s-a schimbat, definitiv, viața pentru oamenii de pe Valea Muntelui. Bistrița a fost supusă de zidurile groase ale barajului, iar ultima plută a trecut pe acolo cu puțin timp înainte de punerea în funcțiune a acestei lucrări impresionate care a dat naștere mării dintre munți – Lacul Izvorul Muntelui.

Lemnul acum circulă în camioane, iar Bistrița Aurie a rămas doar o apă curgătoare.