Paradoxul singurătății între miile de oameni numiți „prieteni” – Viața privată ca peliculă de film

Viața personală devine pe zi ce trece o peliculă de film accesibilă tuturor, expusă fără încetare, fără limite și uneori fără rușine. Cu siguranță cei născuți după 2000 sau chiar mai târziu nu au cum să privească lucrurile în același mod pentru simplul fapt că nu au un alt grad de comparație, însă pentru restul, cei trecuți de 35-40 de ani, care conștientizează cât de impersonal a devenit totul, percepția este alta.

Progresul este inevitabil și este absolut necesar într-o societate însă de multe ori, sub anumite aspecte, se simte ca o involuție dramatică. Am devenit fără să vrem extrem de singuri deși avem mii de prieteni în liste (să ne întrebăm totuși, cu câți dintre ei chiar ținem legătura în mod frecvent?), întâlnirile tête-à-tête devin din ce în ce mai rare, legăturile se răcesc, mesajele se transmit din complezență.

Obsesia postatului pe rețelele social-media este, din puctul meu de vedere, îngrijorătoare. Bagajul meu emoțional ar trebui să rămână al meu, nu înțeleg necesitatea acestei parade a sentimentelor. Sunt trist – postez pe facebok, sunt fericit, postez pe facebook, am mancat 3 piftele – fac poză, dau check-in – postez pe facebook. Nimănui nu-i pasă. Absolut nimănui.

Se nasc invidii pentru că X și-a postat noua mașină pe care Y nu și-o permite, se distrug relații pt ca Z i-a dat „ador” lui W la fotografii și lista unor astfel de aberații poate continua. La ce bun? Nu mai știm să fim autentici, am uitat cum e să îți privești interlocutorul în ochi, să îi simți durerea, dezamăgirea, trădarea, iubirea – cum să purtăm o conversație reală. Până și lexicul se micșorează, devine o colecție de câteva fraze, expresii, asocieri de cuvinte robotizate, de cele mai multe ori dureros de agramate și acelea. Am devenit singuri, superficiali și goi.

Amintirile nu iau naștere pe facebook, instagram sau alte platforme – amintirile, pentru că asta e tot ceea ce rămâne la final – se fac cu oameni, cu trăiri, cu atingeri, cu discuții, cu priviri.

Peste 30 de ani sau poate mai bine, cum vor arăta ele? „Îți amintești de discuția pe care am avut-o pe whatsapp? Doamne, ce-am mai râs, cu toate emoticoanele. Cred că am screenshot-ul pe undeva, stai să caut”.
E doar o concluzie tristă, nimic mai mult – una dintre multele care probabil vor urma.