LUPTA PENTRU PRINCIPIU. DOI ZIARIŞTI DIN JUDEŢUL NEAMŢ CÂŞTIGĂ ÎN LUPTA CU STATUL ROMÂN

Motto:

„Mintea intuitivă este un dar divin, iar mintea raţională este fidelul servitor al acesteia. Noi am creat o societate care onorează servitorul şi a uitat darul.” Albert Einstein

Cunoscutul scriitor polonez, Stanislaw Jerzy Lec, a fost un combatant în condiţii extreme, pentru cauze înalte. I-ar fi plăcut să zăbovească creator, cu stiloul în mână, deasupra colii albe de hârtie. Când naziştii i-au invadat patria, sufocând-o cu atrocităţi, Jerzy Lec a făcut rost de o mitralieră şi s-a înrolat în Mişcarea de Rezistenţă. A luptat cu fermitate, inteligenţă şi credinţă în cele mai vitrege condiţii, dar a învins! Nu toţi sunt înzestraţi cu asemenea “arsenal” lăuntric. Prozatorul Stefan Zweig, deşi se refugiase în Brazilia de urgia hitleristă, a cedat psihic punându-şi capăt zilelor. Stanislaw Jerzy Lec obişnuia să spună: “În anumite perioade, sunt mai lungi zilele. Alteori, nopţile.”  Dintr-o astfel de noapte lungă a scăpat cu viaţă, victorios şi cu onoarea curată, ziaristul Petru Frăsilă! A învins într-o confruntare lungă, epuizantă şi inegală cu “gestionarii” nopţii! Şi-a sacrificat liniştea şi sănătatea pentru principii care, în viziunea unora dintre semenii noştri cu două picioare şi drept de vot, nu valorează nici măcar cât conţinutul unei pungi electorale.

MENTALITĂŢI…

 CEDO(Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de la Strasbourg) a dat câştig de cauză lui Petru Frăsilă şi Lucia Ciocârlan(ambii sunt ziarişti din judeţul Neamţ) într-o cauză care se putea rezolva simplu, curat şi civilizat. “Baronii locali” au crezut că vor fi veşnic deasupra legii, iar cei păgubiţi în drepturile lor fireşti vor renunţa după un război îndelungat de uzură, pentru care nu erau pregătiţi nici cu bani, nici cu relaţii suficiente, nici cu o sănătate de fier. Într-un interval de timp mistuitor, Petru Frăsilă a scris câteva cărţi, una dintre ele, “Libertatea de a fi ziarist interzis”, considerată la data apariţiei sale, în 2004, un succes, s-a probat de reeditarea unor noi ediţii. A fost un ghid pentru tinerii gazetari şi un manual pacific împotriva forţei brute, aflată la putere. A fost un strigăt de disperare împotriva căluşului băgat silnic, în gura presei. Chiar aşa s-a exprimat Hot News.ro la 20 octombrie 2004: “O carte scrisă cu disperare”! Un om a militat vreo zece ani pentru dreptul său de a-şi exercita profesiunea, pentru libertatea de exprimare! De ce au fost solicitate instanţele internaţionale? De ce s-a ajuns până la CEDO? În România nu există magistraţi calificaţi, sau aceştia au o problemă? Un om şi-a strigat civilizat dreptatea ani la rând, utilizând legal toate căile admise de un stat aflat pe continentul european. De auzit, a fost auzit, dar nu l-a ascultat nimeni. Numărul prietenilor se rărise… În jurul lui Frăsilă era destul de gol… Toate astea m-au dus cu gândul la titlul unei culegeri de pamflete, strânse într-un volum, de autorul ieşean Nichita Danilov, “Urechea de cârpă”(1993). Iată câteva rânduri revelatoare: “Se vor schimba vreodată lucrurile în această capitală a Moldovei? Domnul Înger clătină din cap şi îşi îndreptă mai bine pe nas ochelarii. “Când se împotmoleşte o căruţă-n noroi, spuse el, o urneşte din loc doar necuratul!”  Acolo unde instanţele din România nu au putut, sau nu au vrut, CEDO a rezolvat problema, urnind “bolovanul” unui dosar bolnav! În anul 2003, avocatul Aurelian Pavelescu a publicat la Editura Ziua o carte admirabilă: “Magistratura împotriva statului de drept”. Şi-a ales câteva cuvinte bine cântărite, folosindu-le ca motto: “Bandiţi, poliţie şi mafie, formăm cu toţii un singur corp, ca Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.”(Gaspare Pisciotta: M.- A. Matard-Bonucci,  Istoria Mafiei, pag. 194). Cum a reacţionat opinia publică atunci când celui care a riscat totul, devenind vestitorul nemulţumirii şi suferinţei generale, a fost anihilat? Au devenit o oaste responsabilă pentru a milita împotriva abuzului, în spatele ziaristului Petru Frăsilă? Nicidecum, pentru că, în optica multora, “viaţa merge înainte” chiar şi fără cei care au avut curajul să devină “câinii de pază” ai societăţii civile. Magistratul român, Istrate Micescu, în momentul condamnării sale de către agentura bolşevică instaurată în România după abdicarea regelui Mihai I, a avut tăria să afirme public, în instanţă: “Ideea de libertate îl ofensează pe cel cu vocaţie de sclav”! În cei aproape cincizeci de ani de comunism s-au produs mutaţii grave în fibra lăuntrică a poporului român, fapt ce l-a determinat pe istoricul nonagenar Neagu Djuvara să afirme cu amărăciune: “Risc să supăr o mare parte dintre cititori, dar societatea românească s-a răsturnat în mod extrem de grav în cei cincizeci de ani de comunism.(…) În comunism s-au întâmplat lucruri grave, iar persecutarea întregului strat de deasupra, nu numai din punct de vedere politic, a răsturnat toate valorile. Au venit ăia mai răi, mai tâmpiţi, cocoşaţii şi guşaţii. Problema e că, dintre ei, foarte mulţi au rămas comunişti în suflet. În cei cincizeci de ani de care vă vorbeam, s-a stricat ceva în creierul acestui popor”(fragment dintr-un interviu realizat de Vlad Stoicescu pentru “Evenimentul zilei”, din 19 noiembrie 2009). Constatări mai proaspete, din 2012, par să contrazică pronosticul lui Silviu Brucan, în sensul că mentalităţile se schimbă mult mai anevoios, chiar şi după două decenii de la evenimentele sângeroase din decembrie 1989: “A fi medic, artist, scriitor, profesor, ziarist, pieton etc. în România este o iluzie, o situaţie deseori riscantă. A fi şef peste aceste categorii schimbă total situaţia! Singurătatea iminentă, generată de lipsa de adevăr şi deschidere socială în care se zbat toţi profesioniştii, a atins cote alarmante, mortale, fapt care paralizează România. Cei exersaţi în manipularea din trecut au devenit noii directori de conştiinţă, excelând în girarea barbariilor prezentului.(…). Aproape nimic nu este conform legilor europene în România. De la peisajul cotidian al depersonalizării cetăţeanului la dezinvoltura violenţei generalizate, totul se înscrie într-un circuit al elementelor unei lumi refuzând normalul, considerat ceva destabilizant”(Ioan Vieru-“Profesioniştii răului”-Cotidianul -14 mai, 2012). Pentru a înţelege mai bine din ce mlaştină otrăvită a fost nevoit Petru Frăsilă să-şi pledeze cauza, într-o “competiţie” inechitabilă cu “rechini & crocodili”, născuţi şi hrăniţi în mocirla comunistă(“baronii locali”), chiar merită să fie studiată lucrarea răposatului Tony Judt(profesor de studii europene la “New York University”), “România: La fundul grămezii”(publicată la 1 noiembrie 2001 de pretenţioasa revistă americană “The New York Review of Books”, republicată de “România literară” la 7 noiembrie 2001, în nr. 44). Dar nu-i suficient! “Terapeutul” Matei Vişniec, propune o “reţetă”:  “Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal”. Prin acest “geam” dramatizat, percepţia deceniului negru trăit de Frăsilă ne scuteşte de speculaţii şi ineficienţă, îndrumându-ne corect. Explicaţia lămuritoare a personajului Iuri Petrovski: “Dar cei care te-au vârât în căcat nu vor ca tu să ieşi din c…t. Ei nu te lasă să ieşi din c…t, nici pe tine nici pe tovarăşii care sunt vârâţi împreună cu tine în c…t. Pentru că ei, cei care te-au vârât în c…t, sunt puternici, căci sunt uniţi. Iată de ce, pentru a ieşi din c…t, tu şi tovarăşii tăi, trebuie să fiţi şi voi uniţi. Este gândul pe care l-a avut într-o bună zi tovarăşul Lenin, în 1915, pe când se afla departe de ţară, la Zurich, care este un oraş în Elveţia care este o ţară care n-a fost niciodată vârâtă în c…t.”

EPICUL DOSARULUI ÎN LUMINA DECIZIEI C.E.D.O.

La 14 mai, 2012, cunoscuţii avocaţi români Mihai Selegean, Dragoş Bogdan şi Cristiana Budileanu au expus succint, pe site-ul www.juridice.ro, epicul întregului caz, cu un titlu provocator:  “CEDO. Obligaţia statului de a proteja media locală de presiunile politico-economice ale ”baronilor locali”. Frăsilă şi Ciocîrlan împotriva României”. Iată şi esenţa conţinutului:

În drept:

Reclamanţii se plâng că autorităţile competente nu i-au asistat efectiv în demersurile lor de executare a deciziei definitive din 6 decembrie 2002 a Tribunalului Piatra Neamţ, fiind împiedicaţi să-şi desfăşoare activitatea de jurnalişti, dreptul lor la libertatea de expresie fiind astfel încălcat. Aceştia invocă art. 10 al Convenţiei, conform căruia oricine are dreptul la liberă exprimare.

Aprecierea Curţii(CEDO):

Curtea aminteşte importanţa libertăţii de exprimare, care constituie una dintre condiţiile prealabile pentru buna funcţionare a democraţiei. Aceasta observă că prezenta cauza nu priveşte imposibilitatea de a comunica anumite informaţii sau anumite idei către terţe persoane, ci modalitatea de exercitare a unei profesii – jurnalist de radio la un post local – căreia Curtea îi recunoaşte un rol esenţial  într-o societate democratică. Se arată, de asemenea, că nici jurisdicţiile naţionale şi nici Curtea nu se pot substitui presei în alegerea modăliţatii de exercitare a libertăţii de exprimare. Curtea respinge argumentul Guvernului potrivit căruia reclamanţii aveau alternative pentru a-şi manifesta libertatea de expresie, bunăoară, pe calea publicării unor articole ocazionale în presa centrală. De altfel, Curtea aminteşte că statul este ultimul garant al pluralismului, mai ales în ceea ce priveşte presa audiovizuală ale cărei programe se difuzează adesea pe scară largă. Acest rol devine indispensabil atunci când independenţa presei suferă presiuni exterioare exercitate de politicieni şi de deţinători ai puterii economice. Prin urmare, trebuie acordată o importanţă specială contextului libertăţii presei din România la data la care faptele au avut loc. Or, după cum rapoartele mai multor organizaţii naţionale şi internaţionale o arată, situaţia presei din România în anii 2002-2004 nu era deloc satisfăcătoare. În aceste rapoarte se arată faptul că presa locală se regăsea direct sau indirect sub controlul responsabililor politici sau economici ai regiunii, ca urmare a unei adevărate campanii de intimidare sau dobândire a controlului economic. Curtea ţine cont de afirmaţia reclamantului în sensul că a suferit presiuni politice şi economice care au determinat vânzarea unei părti din participaţia sa în societatea de televiziune. În aceste condiţii, măsurile pe care statul trebuia să le ia, având în vedere rolul său de ultim garant al pluralismului şi independenţei presei, prezintă o mare importanţă. Curtea este de părere că autorităţile naţionale erau obligate să ia măsuri eficace pentru a asista reclamanţii în punerea în executare a hotărârii judecătoreşti definitive şi executorii din 6 decembrie 2002.

Decizia Curţii(CEDO):

   Având în vedere toate aceste considerente, Curtea a constatat faptul că a avut loc o încălcare a art. 10 din Convenţie şi a respins excepţia guvernului privind neepuizarea căilor de atac interne, admiţând astfel cererea reclamanţilor. Statul a fost condamnat la plata a 18.000 de euro către ambii reclamanţi şi la plata a 5500 de euro către primul reclamant pentru cheltuieli de judecată.

Importanţa deciziei Curţii(CEDO):

   Decizia este importantă din cel puţin 2 perspective. Pe de o parte, Curtea completează şi clarifică întinderea şi conţinutul obligaţiilor pozitive ale statului decurgând din art. 10 CEDO. Astfel, obligaţia de a pune în aplicare o decizie de justiţie – analizata în mod tradiţional prin prisma cerinţelor dreptului la un proces echitabil – a fost transpusă şi analizată din perspectiva respectării libertăţii de exprimare, în contextul în care miza aplicării hotărârii judecătoreşti o reprezenta continuarea exercitării profesiei de jurnalist de radio la un post local.

   În al doilea rând, Curtea insistă asupra situaţiei speciale existente în România perioadei 2002-2004 în ceea ce priveşte libertatea de exprimare: societăţile de media locale erau supuse unor presiuni politico-economice din partea oamenilor politici locali, concretizate prin numeroase plângeri penale, controale din partea autorităţilor şi achiziţii care au avut ca efect concentrări de media în mâinile politicienilor şi reducerea până la dispariţie a vocilor critice independente. Acest context special a contat în aprecierea îndeplinirii de către stat a obligaţiei pozitive de a-i asista pe reclamanţi în încercarea de punere în executare a hotărârii juecătoreşti care le-ar fi permis să continue să profeseze ca jurnalişti de radio.”

 EPILOG?

Decizia CEDO şi victoria ziariştilor Petru Frăsilă şi Lucia Ciocîrlan confirmă în cele mai mici amănunte şi “Raportul Agenţiei pentru Monitorizare a Presei”( L’Agence pour le Monitoring de la Presse – Academia Caţavencu) din 2003, un rol însemnat avându-l dl. Mircea Toma, doctor în psihologie al Universităţii Babeş Bolyai din Cluj-Napoca. În acest raport amplu şi extrem de riguros sunt prezentate profesional şi argumentat traumele produse mai multor gazetari prin hărţuire, ameninţări, presiuni politice şi cenzură de către anumiţi baroni locali, mai ales “de I.T din judeţul Neamţ, care ameninţase să bage societăţile în faliment, după ce reclamantul publicase două reportaje care-l afectau în mod negativ)”. În acest Raport, a fost pus sub lupa magistraţilor europeni fenomenul românesc de… “berlusconizare a presei”:  „Presiunea politică exercitată asupra presei este din ce în ce mai intensă, mai ales la nivel local. Având o slabă situație financiară, presa este dependentă de vânzarea directă și nu beneficiază de avantaje fiscale. Aceasta determină o vulnerabilitate în fața influenței politice. Acest fenomen, pe care îl putem numi „berlusconizare” a presei române, are loc de câțiva ani. În mai multe regiuni din România, antreprenorii și oamenii politici locali (în majoritatea cazurilor aceeași persoană are ambele calități) dețin controlul asupra jurnaliștilor, de la stațiile de radio și canalele de televiziune locale. Unii dintre ei declară deschis că presa le aduce voturi. Regiuni precum Bacău, Gorj, Brașov, Constanța, Vrancea și Neamț demonstrează cel mai bine această situație.”

Tentaţia de a pune botniţă presei nu a început cu Petru Frăsilă şi nu sfârşeşte cu el. Important ar fi să primim această lecţie aşa cum se cuvine, asimilând tot ceea ce ne poate fi de folos în noile provocări determinate şi de apariţia controversatului document “Strategia naţională de apărare.” Destul de laconic, agenţia americană ASSOCIATED PRESS semnala în iunie 2010: “În România, presa este la fel ca terorismul”. Fără pic de resemnare se poate constata că Ecclesiastul avea dreptate: “Nimic nou sub soare”, deşi alternanţa la guvernare funcţionează şi la noi. În mod original, bineînţeles.

“Mintea intuitivă”, acest “dar divin” de care pomenea Einstein, i-a permis jurnalistului de televiziune Petru Frăsilă să continue lupta, întărindu-i convingerea că va avea câştig de cauză.

Pe “Blogul de jurisprudenţă CEDO şi CCR”, la data de 12 mai 2012, se precizează şi pentru cei care n-au asimilat cuviincios că în Uniunea Europeană statele membre şi cetăţenii au şi obligaţii: “CEDO: România are obligaţia de a asigura punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti”

Text şi foto: MIHAIL-SORIN GAIDAU