Avem medici și în Neamț ce decid care pacienți să moară și care nu. Dar ce se ascunde în spatele acestor practici?

După cum știți, în spațiul public a izbucnit un scandal referitor la cadrele medicale de la un spital din București care modificau tratamentele pacienților aflați în stare critică, în special în secția de ATI, pentru ca viața acestora să se sfârșească mai repede.

Fapta acestor medici trebuie condamnată sever, cu cât mai multă pușcărie posibilă în România, dacă s-ar putea chiar și pe viață. Însă, dincolo de această analiză a faptei, nimeni nu vorbește prea mult despre cauze, deoarece orice faptă, oricât de oribilă ar fi, are la bază niște cauze.

Ne place sau nu să recunoaștem, multe spitale din România sunt suprasolicitate, iar secțiile ATI sunt subdimensionate în raport cu cererea. E foarte cinic să spunem asta, dar există momente în care un cadru medical este pus în situația de a alege dacă să acorde o șansă de viață unui pacient aflat deja în ATI, cu speranțe minime de supraviețuire, sau să elibereze patul pentru un alt pacient a cărui viață poate fi salvată doar în ATI și a cărui speranță de recuperare este mult mai mare.

În mod normal, un cadru medical aflat într-o astfel de situație, care trebuie să aleagă ce viață să salveze, ar trebui să refuze această alegere și să facă plângere penală împotriva celor responsabili pentru faptul că nu poate salva ambele vieți. Este inacceptabil acest lucru, dar de foarte multe ori, în spitalele de stat din România, cazurile sunt prioritizate în funcție de resurse. Astfel, pacienții aflați în situații critice și fără mari șanse de supraviețuire sunt lăsați să moară pentru a face loc altor pacienți cu șanse mai mari de a fi salvați.

Da, acesta este adevărul pe care nimeni nu vrea să-l spună, pentru că trăim într-o țară în care politicienii nu rezolvă problemele, ci fac tot posibilul să găsească doar vinovați. Trăim într-o țară în care se rezolvă doar efectele, nu și cauzele, într-o țară în care prea mulți medici și asistenți sunt dezumanizați, într-o țară în care oamenii mor cu zile prin spitale, într-o țară în care majoritatea Direcțiilor de Sănătate Publică falsifică rezultatele controalelor pentru a nu fi închise spitalele, într-o țară cu prea mulți manageri de spitale care nu au curajul să spună că, din cauza lipsurilor, mor oameni care ar avea șanse la viață. Trăim într-o țară în care de prea multe ori ne mințim că astfel de situații sunt izolate, când, de fapt, ele au devenit normalitate – o normalitate morbidă și profund dezumanizantă.

Până când nu ne vom trezi la realitate și nu vom recunoaște problemele așa cum sunt ele, acestea nu se vor rezolva, iar oamenii vor continua să moară cu zile în spitale, sistemul va rămâne la fel de bolnav, cu oameni la fel de dezumanizați, dar care vor fi din ce în ce mai atenți să nu mai fie prinși.

Ceea ce s-a descoperit acum, deși unii medici vor merge cel mai probabil la pușcărie, nu va fi un exemplu pentru a schimba ceva în sistemul de sănătate. Personalul medical va continua să aleagă cine „merită” să trăiască și cine nu, pentru că va fi obligat să facă acest lucru din cauza lipsei de resurse. Singurul lucru care se poate schimba este că unii dintre medici vor alege să nu-și riște libertatea și îi vor lăsa să moară cu zile pe cei care nu mai au loc în ATI sau nu pot fi salvați din cauza lipsei de resurse sau infrastructură medicală. Așadar, problema de bază nu se va rezolva, ba dimpotrivă, dacă nu ne vom minți, trebuie să realizăm că se va agrava, iar în România vor muri și mai mulți oameni care ar fi avut o șansă reală să trăiască.

Faptul că niște cadre medicale decid cine să trăiască și cine nu nu este un caz izolat în România, ci este o practică alimentată de limitările sistemului de sănătate care obligă, de multe ori, cadrele medicale să ia astfel de decizii. Din păcate, unele cadre medicale iau frecvent astfel de decizii greu de închipuit, în loc să spună adevărul despre sistemul în care lucrează.

Lumea în care trăim este departe de a fi una ideală, unde să ți se garanteze că, dacă ajungi la spital și ai șanse, ți se va salva viața.

Și pentru că este bine să cunoașteți adevărul până la capăt, trebuie să știți că în România unele cadre medicale, din păcate, hotărăsc în ce pacienți merită să fie investite eforturi și resurse. Însă, în alte țări, pe care le dăm adesea ca exemplu de sisteme medicale bune, chiar aceste sisteme decid cine primește tratament complet și cine nu. Mulți pacienți cu afecțiuni grave, dar care nu au asigurările de sănătate corespunzătoare, nu primesc tratamentele necesare, ci, în cel mai fericit caz, doar calmante. Astfel, cei care au asigurări de sănătate bune trăiesc, în timp ce ceilalți nu.

Sigur, întrebarea pe care și-o pun cititorii noștri este dacă și la noi, în Neamț, există cadre medicale care reduc intenționat medicamentația pentru ca un pacient în stare gravă să moară mai repede. Răspunsul este unul pe care îl cunoaștem cu toții, dar nu îl conștientizăm și nu înțelegem gravitatea sa, ba dimpotrivă a devenit normalitate. La noi, în Neamț, dacă un pacient este într-o stare foarte gravă, în multe cazuri nici măcar nu mai ajunge la secția de ATI, unde un medic ar putea să îi prelungească viața sau să decidă să nu o facă. În Neamț, de foarte multe ori, unele cadre medicale le spun direct aparținătorilor că pacientul trebuie luat acasă pentru că nu mai are mult de trăit. Din păcate, nu puține au fost cazurile în care aparținătorii și-au luat pacienții acasă după ce li s-a spus că nu mai au mult de trăit, dar au mers cu ei la alte spitale, unde au primit îngrijiri medicale și au mai trăit mulți ani.

Așadar, ne place sau nu, situația din Neamț este mult mai gravă decât cea prezentată recent în presă despre medicii criminali din București. La noi, de multe ori, se spune clar rudelor să ia pacientul acasă, fără nicio încercare minimă de a-i prelungi viața cineva în spital.

Deci, în opinia noastră, concluzia cinică ar fi că, la Neamț, s-au găsit metode mai eficiente de a evita inculparea penală decât cele de la București, iar majoritatea cititorilor noștri din Neamț au auzit cu siguranță de cazuri în care li s-a spus rudelor să își ia bolnavul acasă, pentru că „nu mai au ce să-i facă la spital.”

Iosub Robert